Radu Păltineanu pe o șosea din Guyana. Foto arhiva personală.

34.000 de kilometri. Atât și-a propus să pedaleze Radu Păltineanu în timpul aventurii sale pe bicicletă, #CycleTheAmericas. Iar dacă ne gândim la faptul că Pământul are o circumferință de 40.000 de kilometri, am putea spune că Radu a făcut deja un tur de planetă. Din nordul extrem și înzăpezit al Alaskăi și până în sudul Argentinei, românul originar din Piatra Neamț, este de mai bine de doi pe drumuri americane, dar și pe un drum al său personal. Inițial voia să se faca electronist, apoi doctor, dar a ajuns softist, după cum spune chiar el. Nici asta nu a durat mult pentru că adevăratele pasiuni ale lui Radu erau călătoriile și alpinismul.

A făcut Europa de Est pe bicicletă pentru cauza Roșiei Montane și a făcut autostopul de la Paris la Teheran, iar acum este undeva prin Peru și biciclește mai departe către sudul continentului. A trecut prin munți, deșerturi, jungle, prin ploi, vânt și ninsori, și-a pus cortul la marginea drumului și a stat la aceeași masă cu străini, care pentru pentru o zi sau pentru o saptămână, i-au fost ca o familie. Spune că nu o sa-l uite niciodată pe Don Clemente, îngerul deșertului și că Boyhood este filmul care l-a inspirat cel mai mult. La un moment ar vrea să se întoarcă, să se stabilească în România. Dar până atunci mai are de pedalat o lume întreagă ca să ajungă din nou acasă.

Radu ești de mai bine de doi ani pe drumuri prin America, singur. Nu ți-e frică?

În acest moment, poate frica de a fi jefuit sau de a fi sechestrat, sunt cele mai mari. Sunt singurele aspecte care nu țin de mine şi nu le pot influența sau controla. Am ajuns în zone ale lumii care sunt considerate periculoase şi voi mai ajunge şi de asta spun lucrul acesta.  Există enorm de multă omenie pe lume, deşi mesajul pe care ni-l trimite mass-media în această direcție, este exact unul opus. Eu am plecat la drum cu foarte puțini bani, mai exact vreo 1000 si ceva dolari, dar străinii cu care m-am intalnit mi-au fost ca nişte îngeri păzitori, m-au ajutat, ba cu cazare, ba cu mâncare, ba cu bani. Fără aceşti oameni nu ajungeam până aici. Deci, “my faith in humanity is restored”. Don Clemente este un asemenea om, cunoscut în zonă ca îngerul deşertului. Are un restaurant în mijlocul deşertului peruan, la 347 km nord de Lima şi din 1990 şi până acum, a dat de mâncare şi cazare gratis la 1244 de călători. Ajută pe absolut toți călătorii de cursă lungă. Nu vă zic că a insistat să-mi dea şi un bănuț de buzunar la plecare. Fără cuvinte.

Radu împreuna cu Don Clemente, “îngerul” deșertului

Ce locuri ți-au rămas în minte (și în stomac)? 😊

Fiecare loc are frumusețea lui şi nu vreau să numesc unul in special, dar fiindcă călătoresc pe biclă, există şosele şi zone de care îmi voi aduce mereu cu drag aminte. Cele care mi-au plăcut cel mai mult până acum, au fost Dalton Highway în nordul Alaskăi şi şoseaua ce face legătura între granița braziliană şi Georgetown, prin junglă, în Guyana, ambele off-road. În Mexic m-am îndrăgostit de quesadillas, în Columbia de bandeja paisa, iar în Peru de ceviche cu paste şi cartofi.

Ceviche peruan. Foto arhiva personală.

Cum a început totul?

Am vrut să mă fac electronist, după aia doctor, până la urmă,m-am făcut “softist”, însă ulterior seama, că adevăratele mele pasiuni sunt aventura, alpinismul şi călătoritul, aşa că m-am lăsat de toate şi de tot şi am plecat să văd lumea pe două roți. Persoana care mi-a servit drept cel mai frumos şi integru exemplu în viață a fost şi este naşa mea, Georgiana Antoce, o femeie extraordinară, unul dintre cei mai buni medici psihiatri din Australia şi omul care mi-a făcut cadou primul meu bilet de ieşire spre lume, atunci când am împlinit 18 ani. Mama mea era medic într-o comună din județul Neamț, iar soțul ei, tatăl meu vitreg, broker. Deci nu a fost chestiunea de bani, ci mai degrabă de perspective noi şi de a ne deschide nouă copiilor mai multe uşi. În 2004 când am emigrat împreună cu ei în Canada, România nici măcar nu făcea parte din Uniunea Europeană, iar ai mei îşi doreau să ajung să studiez la o universitate bună, din afară.

Care a fost cel mai greu moment din viața ta?

Probabil acela de a conştientiza şi de a mă poziționa corect în fața traumei moştenite din familie, care din multe aspecte a fost şi este una disfuncțională. Aici am încă mult de lucru, dar cred că am curiozitatea şi tăria de a lucra în această direcție, cu compasiune şi înțelegere, fără a denatura realitatea.

Piatra Neamț este orașul natal.  Ce te (mai) leagă de acesta?

Enorm de multe. Am crescut şi copilărit acolo până la vârsta de 15 ani şi mă întorc de fiecare dată ca acasă. Dacă fac ceea ce fac acum, de acolo mi se trage. De când cutreieram dealurile din jurul Pietrei, de când plecam cu trenul la Bicaz sau Bacău sau cu bicicleta la Costişa. A fost cred oraşul perfect în care să copilăresc. Nici prea mic, nici prea mare şi înconjurat de natură.

Cum se vede România din afară?

Poate mai frumos decât este, căci intervine şi nostalgia, nu? Dar trecând peste asta, România este o țară superbă, doar că mult prea traumatizată, iar românii mult prea lipsiți de încredere în ei şi în țară. Dacă România vrea să se facă bine, părerea mea este că ar trebui să pună integritatea şi verticalitatea pe primul loc şi să vorbim deschis despre absolut tot ce înseamnă trecut, ca victime, dar şi ca agresori. Chiar dacă asta înseamnă multă ruşine, multă durere, e singura cale prin care ne putem face bine. Denaturarea şi dedublarea, din păcate nu ne duc prea departe. Nadia Comăneci rămâne cel mai cunoscut simbol al României. Ea şi Hagi. În rest, puțini latino americni pot poziționa corect România pe harta lumii.

Ce ai schimba la România?

Aş face puțin mai multă lumină în istoria recentă a României şi lupta mai mult pentru educarea tinerelor generații despre ce a însemnat dictatura, abuzul sistemului şi îngenuncherea inițiativei. Despre ororile şi traumele trecutului, pe care dacă nu le vom conştientiza, la nivel de grup social, ci încerca să le uităm, cum facem acum, ne vom învârti în acelaşi cerc vicios.

Am putea zice că ești un cetățean al lumii. Chiar și așa ai vrea să te stabilești undeva, la un moment dat?

Aş spune România. Vreau pe viitor o “bază” solidă. Cred că toți avem nevoie, mai devreme sau mai târziu să numim un loc casă. Alt loc tentant ar fi Brazilia, de care sunt îndrăgostit ca țară.

Un film pe care nu-l poti uita

Am văzut chiar recent “Boyhood” al lui Linklater şi m-am îndrăgostit pe loc de filmul ăsta şi-l pun cap de listă în acest moment. Asta pentru frumusețea şi simplitatea cu care regizorul reuşeşte să surprindă adolescența băiatului, intrigile din familie, dar şi trauma prin care trece. Poate cea mai esențială parte a întregului film, este cea de la urmă, când mama copiilor, care şi-a etapizat întreaga viață, îşi trimite şi băiatul la facultate, rămânând acum singură: “I though there would be more [to life than that]”. Fiul în schimb este gata să lase viața să se scurgă uşor, cautând un sens mai adânc. Oarecum, mă regăsesc în acest film şi cred că oricine s-ar putea regăsi aici.

O carte pe care nu o poti lasa din mana

De departe, Zorba Grecul. Acel contrast între Zorba şi prietenul să filosof este genial. Câteodată mă regăsesc în personajul lui Zorba, plin de viață şi care ştie să soarbă fiecare clipă a vieții şi să facă haz de necaz, alte ori sunt ăla mai echilibrat şi rațional, precum filosoful din romanul lui Kazantzakis. Superb.

Ce urmeaza dupa Americi?

Mi-aş dori să mă întorc să pedalez şi țările insulare din Caraibe ca să completez Americile după care voi vedea. Nu am nici un plan exact încă.

Radu, cum salvăm lumea? 

Cu câte un gest mic, prin exemplul personal.

Puteți urmări aventura lui Radu în America pe www.radupaltineanu.com