Simina Cernat a plecat acum trei ani și jumătate din România, explorând zone din Asia cu o deschidere pe care puțini oameni o au. Mai mult decât curiozitate și curaj, la baza deciziei de a trăi nelegată de un loc a stat îndrăzneala de a își recunoaște, sincer, ce își dorește. Ne-a povestit cum trăiește un om nomad, cum se vede România din Asia, cum trec zilele când nu lucrezi de la 9 la 5. A vorbit cu multă sinceritate despre adevăratele greutăți pe care le implică un stil de viață la care mulți doar visăm, demontând multe mituri. Un interviu din seria Good Talks, cu profunzime, mai jos.

Simina, majoritatea persoanelor de vârsta ta se gândesc la următoarea poziție în ierarhia organizațională, ce mașină să își cumpere și dacă își pot achita apartamentul în 25 sau 30 de ani. Tu ai lăsat toate acestea în urmă și ai îmbrățișat lumea. Ce nevoi te-au determinat să faci această schimbare?

Nu am trăit niciodată viața de angajat, de corporatist sau posesoare a multor lucruri. Pur și simplu după ce am terminat facultatea, am plecat.

Nu nevoile, ci lipsurile m-au determinat să aleg un stil de viață opus celui pe care majoritatea tinerilor de vârsta mea îl trăiesc. Aveam șanse să fiu o tânără de succes, cu credite la bancă și un job promițător, dar acest succes m-ar fi împlinit omenește și spiritual? m-am întrebat într-o seară, uitându-mă în oglindă, într-o semi-depresie și semi-singurătate apăsătoare.

Am ales adevărul. Am ales să fiu sinceră cu mine însămi. Mai presus de posesiuni materiale și un nume în societate eu pun o viață trăită din plin, experiențe care să ajute omul din mine să crească. Poate pe alții îi împlinește o viață la birou și un cont în bancă gras, tot ce e posibil. Mereu susțin că fiecare e unic și că nu ni se potrivesc aceleași lucruri. Fiecare are propriul fel de a se cunoaște, de a crește și de a trăi. Felul pe care l-am ales eu nu e cu nimic mai bun decât altul. E doar diferit și personal.

Cum arată o săptămână din viața ta?

Fiecare săptămână din viața mea e diferită. Chiar și când am avut un restaurant pentru 4 luni în Rishikesh, India și petreceam cam 14 ore pe zi, 7 zile pe săptămână în restaurant, fiecare zi era diferită. Am săptămâni când doar stau și citesc cu zilele, săptămâni când mă înscriu la cursuri intensive, sau săptămâni când sunt mereu pe drumuri. Mereu întâlnesc oameni fascinanți, cu care schimb povești sau experiențe, și care apoi își văd de drum, de multe ori fără să le știu măcar numele sau țara din care vin. Lucrurile astea nu mai sunt deloc importante pentru mine. Doar persoana din fața mea e importantă aici și acum, nu trecutul, viitorul ei, numele, ocupația sau naționalitatea ei.

În ultimii trei ani jumate, de când mi-am luat tălpășița, spontaneitatea a devenit singurul lucru stabil din viața mea. “I go with the flow”, cum spun indienii. De exemplu, în urmă cu trei săptămâni, mi s-a propus să conduc propria motocicletă până în Sudul Indiei, o călătorie de 2400 km. Teoretic nu eram deloc pregătită. Nu am stat pe gânduri și am spus da din toată inima. Călătoria a fost fantastică. Așa, acceptând provocări, învăț lucruri despre mine.

Apoi, la fel de brusc, odată ajunsă în Goa, ultima săptămână s-a schimbat drastic. Acum sunt mamă part time a unui bebeluș care o să fie dat spre adopție și care are nevoie de ajutor. Are o poveste tristă în spate și din moment ce mi-a ieșit în cale, am hotărât să ajut. Deși nu sunt tocmai material de mamă, experiența e fascinantă. Și nu pentru că îmi umflă egoul, ci pentru că mă învață să iubesc oameni cu care nu am nici o legătură și care nu oferă nimic înapoi.

Simina Cernat, foto arhiva personală

Ai simțit vreodată că vrei să renunți? Ce e greu în stilul tău de viață?

Viața pe drumuri a devenit stilul meu de viață. Nu am simțit niciodată nevoia să renunț, poate doar să schimb țara sau anturajul, deși sunt multe momente când e greu. E greu să trăiești dintr-un rucsac de 13 kile, în camere ieftine, uneori fără geamuri, care au doar un pat, iar în cele mai bune cazuri o masă și un scaun. E greu să nu ai frigider sau bucătărie, să mănânci mereu aceeași mâncare la restaurant locale, ieftine, e greu să îți speli toate hainele la mână, cu apă rece. E greu să stai până și 40 de ore în tren la clasa a treia, la 40 de grade, fără aer condiționat.

E solicitant să ai de-a face cu locuri noi, în care te simți căzut de pe lună, unde nu vorbești limba și nu prea ai habar unde să stai peste noapte, ce să mănânci sau ce cauți acolo. E obositor să fii mereu cu ochii în paișpe, mereu prevăzătoare, gata să citești omul din fața ta, să miroși pericolele, să te deschizi sau închizi, după caz, să îți spui povestea vieții de un milion de ori. E destul de greu și să fii femeie într-o lume a bărbaților, care e cam în toată Asia și nu numai. Dar când am plecat la drum ultimul lucru care mă așteptam a fost să îmi fie ușor, așa că, neavând așteptări, tot acest greu devine doar normal, și se întâmplă destul de rar să fiu copleșită de situație.

Aici, pe toate canalele de comunicare citim despre schimbări în politică, sănătate, educație sau economie, care nu alcătuiesc o imagine tocmai optimistă. Ne lăsăm prinși în grijile zilnice și uneori nu mai vedem pădurea de copaci. Cum se vede România de acolo?

De pe Facebook România se vede destul de sumbră. Mereu mă ia cu fiori de câte ori decid să mă întorc pentru vreo lună sau două. Dar odată ce aterizez, România mă farmecă mereu. Până să stau în India nu m-am gândit niciodată ce aer curat avem în România, sau ce păduri superbe. În India toate fructele și legumele au un gust obosit. Pământul aici e vechi și supra solicitat. În România produsele locale au gust bun. Sincer, am început să apreciez România de când stau departe de ea. Cred că problema majoră a României e că trăiește guvernată de frică. Românilor le e frică de orice e nou, necunoscut și diferit. Și cred că această frică are rădăcini în traiul în comunism. Altfel, sunt mereu fericită când vizitez România, probabil și pentru că știu că e pentru o perioadă limitată.

Te-ai gândit vreodată să revii în țară și să aplici ceea ce ai învățat, să schimbi ceva?

O singură dată, când eram la țară și îl ajutam la teme pe verișorul meu de 6 ani și mi-am dat seama cât de limitat e învățământul românesc, am avut o idee să fac un ONG care să se ocupe de educația copiilor din zonele rurale care duc cea mai mare lipsă de învățământ de calitate.

Apoi, de fiecare dată când merg cu cortul în munții din România îmi vine să mă mut la cort, în Carpați. Dacă m-aș întoarce în România, cel mai probabil aș locui într-o autorulotă. Viața de nomad mi-a intrat în sânge prea adânc. Nu mai pot pur si simplu să mă întorc la viața dinainte. E ca și cum ai trece prin toate etapele școlii, până la universitate. Nu te mai poți întoarce pur și simplu la școala primară, pretinzând că nu ai învățat mai departe de ea. Momentan, însă, nu simt că aș putea trăi în România la fel de liber și plin ca în Asia. României îi lipsește încă deschiderea față de lume. În momentul de față nu încerc să schimb nimic altceva decât pe mine însămi. Vreau să cresc și să devin o persoană mai bună. Cred că până atunci, nu are nici un sens să încerc să îi schimb pe cei din jur. Schimbarea începe cu fiecare. Dacă fiecare din noi s-ar gândi la lipsurile pe care ei înșiși le duc în spate, în loc să încerce să schimbe lumea exterioară, atunci adevărata schimbare ar veni, încet, dar sigur.

Simina Cernat, foto arhiva personală

Cred că mulți dintre noi te considerăm un om liber, așa cum înțelegem noi conceptul. Ce înseamnă pentru tine libertatea?

Libertatea, un cuvânt greu, la fel ca iubirea și viața. Pentru mine, aceste trei cuvinte sunt principiile mele de trai. Cred că sunt strâns legate și se hrănesc între ele, ca un cerc vicios. Viața oferă iubire, iar iubirea dă libertate, care la rândul ei susține viața, trăită cu adevărat. Și invers. Dar toate astea sunt doar filosofii ale unei minți cu mult timp liber și fără constrângeri. Libertatea pentru mine înseamnă să fiu capabilă să exprim exact se simt, cum simt și când simt, fără să mă simt vinovată pentru acest lucru. Asta include să fiu cum simt, să trăiesc cum și unde simt, să mă îmbrac cum îmi vine, să spun ce cred, dacă am chef, cui am chef. Am avut mult de lucru, dar sunt pe drumul cel bun în a decoji straturile de “trebuie” din capul meu, la al cărui capăt e libertatea.

De când ne e ușor – ca procedură – să plecăm din țară, argumentul multora este că nu putem lăsa în urmă familia, prietenii. Tu cum gestionezi atașamentul față de oameni? Îți lipsesc prietenii de acasă, familia?

Eu am fost o norocoasă. Părinții mei au plecat în Italia când aveam 7 ani și de atunci am trăit pe la mătuși, cu soră-mea și mai ales, singură. A fost tragedia vieții mele, fiind foarte atașată de mama, dar cu timpul, am început să văd această tragedie ca pe o oportunitate de a fi independentă, de a mă detașa de oameni destul de ușor.

În principiu, în ultimii ani am fost mai atașată de prieteni decât de familie, iar înainte să plec, printr-o sincronizare a vieții, majoritatea prietenilor mei au părăsit și ei România, așa că mi-a fost ușor să plec fără să mă uit în urmă. Culmea, parcă de când sunt plecată, relațiile cu prietenii și familia au devenit mai strânse și deși uneori avem luni în care nu vorbim, de fiecare dată când ne vedem se simte de parcă ne-am văzut ieri. Am o mână de prieteni, mereu am fost o singuratică, dar cei pe care îi am, sunt acolo mereu. Iar pe drum, continui să îmi fac prieteni noi, din toată lumea. Vara asta am făcut un mini-tur al Europei, în care am fost găzduită de prieteni și familie.  Am câțiva oameni speciali și în Asia, prin Indonezia, Malaezia și India, care uneori sunt un motiv bun de a călători. Cel mai greu mi-a fost să mă despart de cei doi câini ai mei, care acum locuiesc în Elveția, cu fostul meu prieten. I-am vizitat vara asta. Trăiesc mai bine decât mine.

Odată cu explozia Social Media, călătoria a devenit pentru mulți încă o metodă de validare socială, mai degrabă despre afișare decât explorare. Cum vezi tu călătoria?

În ultimii doi ani întâlnesc din ce în ce mai mulți români, chiar și prin India, care au venit să învețe ceva aici, sau din pură curiozitate. Dacă dau scroll pe contul meu de Facebook, jumătate din lista mea postează din diferite colțuri ale lumii. Într-adevăr, cum ai spus și tu, majoritatea postează doar să știe lumea cât sunt ei de cool și pe unde se mai plimbă. Trist este că mulți dintre acești turiști trec prin locurile respective ca gâsca prin apă, nu înțeleg nimic din ele și mai rău e că nu vor să înțeleagă nimic, vor doar să își confirme stereotipurile cu care au plecat de acasă. Din păcate, acest val imens de turiști strică foarte multe locuri superbe, care devin turistice, unde localnicii transformă turistul în bani mergători și locul respectiv se reduce la valoare comercială. De multe ori sunt și eu turistă în unele locuri în care merg pentru scurt timp. Mă consider călătoare doar în locurile pe care ajung să le cunosc, cu oamenii și secretele lor și în care localnicii mă consideră de-a locului.

Ți-ai numit povestea One World Story. Cum a evoluat ea de-a lungul anilor? Te gândești să o transformi într-o carte?

Proiectul One World Story trebuia să fie cu povești ale oamenilor pe care i-am întâlnit pe drum. Mi-am dat seama, însă, că le pot cunoaște poveștile destul de limitat, doar din perspectiva și experiența proprie, așa că am început să scriu despre transformările care s-au întâmplat în mine, transformări datorate oamenilor și locurilor care mi-au ieșit în cale. Am scris destul de haotic și nesistematic. Probabil, când va veni vremea scrisului, va veni de la sine. Dacă poveștile se adună într-o carte care să transmită ceva, o voi transforma în realitate. Altfel, dacă sunt doar texte care se pliază trendului, cel al călătorilor care scriu o carte după ce au locuit o lună undeva, prefer să nu scriu deloc.

Printre proiectele tale se numără „Himalaya nomads”, prin care încerci să arăți călătorilor India așa cum tu o știi. Cum e India pe care o cunoști tu?

„Himalaya nomads” e un proiect în care am pus mult suflet, timp și energie. Lucrez cu oameni dragi, care fac totul din inimă și fiecare ediție e diferită. Singura constantă e aventura și un trekking de cel puțin trei zile în Himalaya. E și modul în care îmi susțin stilul de viață. Mi s-a întâmplat de multe ori să fie comparate călătoriile „Himalaya nomads” cu cele oferite de agențiile de turism. Consum destul de multă energie explicând de ce călătoriile pe care le organizez eu sunt personalizate și diferite de grupurile de 30 de oameni, cu steguleț.

Cei care au până la urmă ajung să mi se alăture sunt întotdeauna oamenii potriviți la momentul potrivit. Îmi place să cred că fiecare participant pleacă cu ceva din aceste călătorii, cu un sâmbure de schimbare, sau cu o perspectivă nouă asupra propriei persoane și a lumii, cu liniștea din Himalaya și mai multă încredere în umanitate și în propriile forțe. Voi posta călătoriile pentru 2018 pe site-ul meu, www.siminacernat.com.

India pe care o știu eu și pe care încerc să o arăt și celorlalți e o țară pozitivă și deschisă, care în ciuda sărăciei nu a uitat să zâmbească și să își primească musafirii cu tot ce are mai bun. În India mea oamenii au răbdare și nu se enervează când ceva nu merge conform planului, îi acceptă pe ceilalți fără să îi judece. În India pe care o știu eu absolut orice e posibil și bune și rele, de la mers la închisoare dacă omori un păun sau o vacă, la ieșit din închisoare cu banii potriviți dacă omori un om. Dar mai ales, India mea e mai ales despre Himalaya, acolo unde se spune că trăiesc zeii, care, din câte am observat eu, trăiesc în liniște și pace și sunt mereu gata să îți pună în cale exact ce ai nevoie.

Dacă ai desfășura acest proiect în România, ce le-ai arăta călătorilor? Ce pierdem din vedere?

Munții, pădurile și satele. E o sălbăticie și o autenticitate în natura din România care s-au pierdut în majoritatea Europei. Dacă aș face un proiect precum „Himalaya nomads” în România aș duce călătorii în drumeții în Carpați și le-aș arăta satele, unde oamenii sunt mai conectați cu ritmul naturii. Sunt foarte multe lucruri de făcut și în Romania.

Câteva locuri speciale pentru tine.

Ladakh, o zonă militară supranumită și Micul Tibet, în nordul Indiei, în statul Jammu & Kashmir, înghesuită între Pakistan și China.
Ciucaș, Făgăraș, Retezat, Piatra Craiului sunt și ele locuri foarte speciale pentru mine.  La fel ca dealurile din spatele caselor bunicilor.
Jungla din Maluku, Indonezia, unde un vânător încă îmi așteaptă răspunsul unei cereri în căsătorie.
Estul insulei Bali, unde am petrecut două luni cu o gașcă de femei memorabile.
Kuala Lumpur, unde am mâncat aproape încontinuu cu români faini.
Rishikesh, India, unde mă simt ca acasă și unde mereu se întâmplă lucruri dramatice, care mereu se termină cu bine.
Auroville, India, unde am râs trei săptâmâni de am făcut febră musculară.
Sikkim, India, unde am întâlnit cel mai frumos vârf văzut până acum, Kangchendzonga (al treilea cel mai înalt vârf din lume).
Pokhara, Nepal, unde stau cu săptămânile cu o familie de hipioți, tolănită într-un hamac.

Legi aceste locuri de oameni. Oare călătoria prin lume e mai mult despre oameni decât despre locuri?

Da, în afară de munții care mi-au rămas în suflet, în principiu pentru mine contează mai mult oamenii cu care sunt sau stările prin care trec. Mi s-a întâmplat să fiu în locuri superbe și să mă simt nelalocul meu, sau pe dos, în locuri absolut banale, cu oameni care au făcut experiența să devină memorabilă.

Simina Cernat, foto arhiva personală

Momentan sunt în Goa, India, unde deja e format un grup care se simte ca o familie, cu tot felul de oameni, de la copii de 3 luni la bătrâni de 60 de ani. Râdem, plângem, mâncăm împreună, ne tachinăm, ne supărăm, ne trece, mergem la concerte, încercăm lucruri noi. Aș putea spune că mă consider fericită, așa, cu nimicul pe care îl am, care îmi e de ajuns pentru ziua de azi. Sunt, în orice caz mai fericită și mai împăcată decât în urmă cu trei ani jumate, când aveam sertarele pline de diplome și titluri, și inima goală.