Violonistul și profesorul Gabriel Croitoru este artistul care dă viață și sunet, din 2008, minunatei viori ”Catedrala” a lutierului Guarneri, care i-a aparținut Maestrului George Enescu. Cunoscut interpret care a concertat pe unele dintre cele mai apreciate scene lirice din lume, promotor al educației muzicale prin proiectele ”Vioara lui Enescu la sate” și ”Duelul viorilor”, Gabriel Croitoru este un ”Good Advocate” al muzicii și frumuseții în lume. Cum spune el însuși, viața i-a oferit marea șansă de a face ceea ce iubește cel mai mult: să le împărtășească celorlalți bucuria de a cânta. Și de a încânta, adăugăm noi.  

 Cum a apărut vioara în viața dvs. Ce v-a determinat să mergeți pe acest drum?

 Am început să studiez muzica la vârsta de 6 ani, însă faptul că astăzi cânt la acest frumos instrument se datorează primei mele profesoare de teoria muzicii, doamna Aurelia Ioan, care, după ce mi-a testat auzul, le-a spus părinților mei că, dacă mă vor îndruma spre muzică, nu vor greși. La vremea aceea nu puteai începe decât cu studiul viorii sau al pianului. Doamna Ioan, cunoscând rezultatele obținute, ca profesor, ale domnului Ionel Nistor, le-a recomandat părinților mei să mă înscrie la clasa dumnealui de vioară, lucru care s-a și întâmplat și iată că, surpriză, după atâția ani, s-a dovedit de-a avut dreptate. Mărturisesc că la început nu prea mi-a plăcut ce sunete reușeam să scot din vioară, însă îmi doream foarte tare să-l mulțumesc pe dl. Nistor și, încet, încet, vioara mânuită de mine, ca prin farmec, a început să sune.

Care a fost cel mai emoționant moment din cariera de solist? Dar din cea de profesor?

Consider că cel mai emoționant moment pentru fiecare copil care face muzică este prima apariție pe scenă, în calitate de solist, în fața unei orchestre. Pentru mine, acest moment s-a petrecut când eram în clasa a-II-a la Liceul de muzică din Galați și am apărut, ca solist al orchestrei liceului, cântând ”Balada” lui Ciprian Porumbescu. Mi-aduc și-acum aminte de prima repetiție, când, pentru a fi văzut de toți membrii orchestrei, am fost urcat pe un scaun, de unde, cu vioara mea cea mică mi-am făcut auzită prima dată pasiunea pentru acest instrument. Sunt sigur că atunci  s-a produs un declic în mintea mea de copil și mi-am dat seama că asta este ceea ce-mi doresc să fac tot restul vieții. Mărturisesc că pasiunea asta nu s-a estompat nici un moment de-a lungul anilor, iar faptul că viața mi-a oferit șansa de a face ceea ce mi-am dorit, adică să împărtășesc bucuria de a cânta, mi-a conferit o mulțumire interioară greu de explicat.

Am citit undeva că aveți, în medie, 50 de concerte pe stagiune. Cum reușiți să mențineți acest nivel de performanță? De unde vă luați energia?

Cred că această pasiune a mea este sursa energiei de care ai nevoie pentru a face această meserie. Cheia succesului este să reușești, în viață, să faci cu plăcere ceea ce știi mai bine și atunci vei putea spera să transmiți și celor din sală această bucurie.

Din 2008, ați obținut dreptul a cânta la vioara Guarneri del Gesu “Catedrala”, care a aparținut lui George Enescu. Ce are special aceasta vioară, în afară de vâsta istorică de aproape 300 de ani?

Faptul că din 2008 soarta a vrut să-mi acorde această uriașă ocazie, de a avea în utilizare unul dintre puținele instrumente construite de Giuseppe Guarneri, ”del Gesu”, m-a motivat încă de la început. Numai gândind prin câte mâini pricepute a trecut în acești aproape 300 de ani de când încântă urechile celor care vor s-o vadă și s-o asculte, te face să fii o persoană mai bună, mai conștientă de minunea pe care o ai, vremelnic, în mâinile tale. Practic, de la moartea Maestrului George Enescu încoace, din 1955, nimeni nu a mai cântat la această vioară și acest simplu adevăr te înfioară, pe de-o parte, dar te și stimulează, pe de altă parte.

Gabriel Croitoru, credit: Virgil Oprina

Sunteți implicat în mai multe turnee cu tradiție, alături de Horia Mihail și Liviu Prunaru, printre care “Duelul viorilor” și “Vioara lui Enescu”. Sunteți, într-un fel, niște avocati ai binelui muzicii. Mergeți în țară, în locuri unde magia muzicii clasice, probabil, nu a mai ajuns de decenii. Cum vă pregătiți pentru aceste turnee? Ce le face diferite față de alte turnee organizate de alți artiști, în țară? Cum vă primește publicul?

Răspunsul la această întrebare mă face să-l menționez, din nou, pe Maestrul George Enescu, pe ale cărui urme încercăm să pășim, timid, la început, dar, cu încrederea căpătată după atâtea turnee, petrecute de-a lungul și de-a latul României și, în ultimii doi ani și în afara granițelor ei, încredere acordată de publicul meloman, sau nu, așa cum deseori se întâmplă în turneul ”Vioara lui George Enescu la sate”. Când ai în fața ta oameni care n-au mai avut ocazia de a vedea niște oameni care propagă, în cele mai ascunse locuri din țară, muzica clasică de bună calitate, când le povestești despre instrumentele pe care, cu siguranță, mulți dintre ei le văd și le ascultă pentru prima dată, ai o satisfacție greu de egalat.

Există cu adevărat un duel al lutierilor – Guarneri vs Stradivari – sau este doar o găselniță de marketing?

Ideea în sine pare a fi una care atrage ca un magnet lumea în sălile de concert, însă, ”duelul” dintre cei mai mari lutieri ai tuturor timpurilor, Giuseppe Guarneri și Antonio Stradivari, în această ordine, în opinia mea și a multora, fie ei muzicieni, sau doar melomani, a existat. Guarneri, deși a trăit mult mai puțin decât Stradivari, a reușit, prin căldura și noblețea sunetelor instrumentelor sale, să-l întreacă pe mult mai cunoscutul Stradivari. Acesta a avut șansa de a trăi peste 90 de ani, fiind în același timp și foarte bogat, lucru care i-a permis să aibă în atelierele sale foarte mulți lutieri care să lucreze pentru el. De altfel, gurile rele susțin că multe dintre instrumentele ce poartă astăzi semnătura lui Stradivari ar fi fost construite de fapt de către alții, printre care și Guarneri. Istoria, însă, i-a plasat, pe bună dreptate, pe picior de egalitate, fiecare dintre cei doi mari lutieri având caracteristici clare în ceea ce privește construcția, sunetul și noblețea minunilor pe care ni le-au lăsat spre delectare.

Se apropie Festivalul Internațional ”George Enescu”. Mulți iubitori de muzică se raportează la acest eveniment ca la un mare festival de profil. Cât de mare este festivalul nostru și cum ar trebui să ne raportăm noi, românii, la el? Credeți că este cu adevărat un “ambasador” al României?

Festivalul Internațional ”George Enescu” a reprezentat, de-a lungul anilor, un reper în lumea muzicală europeană și nu numai. În momentul de față, însă, deși scopul declarat al acestui festival este acela de a promova muzica și muzicienii români, sunt aduși pe bani foarte mulți, orchestre de prim rang, dirijori și soliști internaționali, însă, cu părere de rău trebuie să constatăm că, muzicienii români sunt foarte puțini, aproape inexistenți, în cadrul programelor susținute de Artexim, organizatorul principal al festivalului. Oare chiar atât de puțin merituoși suntem, noi, artiștii și muzicienii români?? Oare nu s-ar cădea ca vioara ce i-a aparținut Maestrului George Enescu să fie prezentă în festivalul ce-i poartă numele??? Sunt întrebări retorice pe care mi le pun de mai multă vreme, care, însă, nu au nici un ecou în goana după nume sforăitoare și publicitate forțată!!!!! Aceste întrebări despre care vorbesc nu exprimă decât amărăciunea artiștilor români, care sunt plasați, fără voie, în derizoriu de către conducătorii și mai derizorii ai festivalului ”George Enescu”.

Care ar fi piesa/bucata muzicală pentru vioară pe care ați vrea să încheiem acest interviu?   

Piesa cu care aș dori să încheiem acest interviu este Sarabanda în si minor de Johann Sebastian Bach, pe acordurile căreia, unul dintre Maeștrii mei, Mihai Constantinescu, își termina interviul în care îmi prevestea, la vârsta de 14 ani, câți aveam atunci, că voi deveni urmașul demn al marelui George Enescu.